Capitolul 2

Trec acum la capitolul care trateazã Banatul în Regatul României.

          În 1918 pãtrund trupe sârbeºti ºi franceze (trupe coloniale din Maroc) în Banat. Tratativele de pace încã nu stabiliserã pe unde urma sã treacã graniþele viitoarelor state, deci nu se ºtia ce se va întâmpla cu Banatul, al cui va fi. Cu de la sine putere, oficialitãþile sârbeºti (în parte fãrã acordul trupelor franceze de ocupaþie) au preluat puterea în Banat. Pânã în august 1919, cînd trupele sârbeºti – luînd cu ele aproape toate vitele populaþiei ºi alte valori – s-au retras din Banat. Asta doar la dispoziþia statelor care supravegheau ducerea la îndeplinire a celor stabilite în tratatul de pace de la Trianon! Tot în luna august au intrat trupele româneºti în Timiºoara, urmând ºi celelalte localitãþi ale Banatului. În Ciacova au intrat pe 15 august.

          Definitivarea graniþelor Banatului, deci ºi ale României, au avut loc abia în 1923 prin convenþia de la Belgrad. De la 1 ianuarie 1924 aparþineau de Sârbia/Iugoslavia: Modoº, Pardan ºi Cudritul, iar de Banatul românesc: Jimbolia, Ceneiul, Checea ºi Jamu-Mare.

În 1910 Banatul avea o suprafaþã de 28.523 km patraþi ºi o populaþie de 1.582.133 de locuitori, dintre care

-         români              592.049 (37,4 %);

-         germani            387.545 (24,5 %);

-         sârbi                 284.329 (18 %)

-         maghiari            242.152 (15,3 %);

-         croaþi                4.872 (0,3 %);

-         alþii                   71.186 (4,5 %).

          Banatul se compunea în 1910 din trei comitate: Torontal, Timiº ºi Caraº. De menþionat cã, comitatul Caraº a avut capitala la Lugoj, Timiºul la Timiºoara ºi Torontalul la Becicherecul Mare.

Aceastã suprafaþã a fost acum deci împãrþitã în trei. România a „primit“ 18.833 km patraþi cu 950.200 de locuitori, dintre care:

-         520.000   români

-         222.000   germani

-         97.700    maghiari

-         40.500    sârbi

-         70.000    alþii.

Serbia a „primit“ suprafaþa de 9.419 km patraþi iar Ungaria 271 km patraþi.

Acestui Banat subþiat i s-au adãugat zona Aradului – la nord de Mureº, cu 6.248 km patraþi, aºa încât Banatul românesc a avut suprafaþa întreagã de 25.081 km patraþi ºi 1.399.100 de locuitori în 1938, dintre care:

-         808.000   români

-         279.000   germani

-         169.200   maghiari

-         40.200    sârbi

-         28.350    evrei

-         10.000    bulgari

-         64.350 alþii (prof. Virgil Pau).

          În România au stat pe tron, de la „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza ºi aducerea familiei scãpãtate „de Hohenzollern-Singmaringen“ urmãtoarele capete încoronate:

-         Carol I – principe al României între 1866 (anul ruºinii) ºi 1881, rege al României între 1881-1914;

-         Ferdinand I, rege al României între 1914-1927 (nepot al lui Carol I);

-         Carol al II-lea, rege al României între 1930-1940 (fiu al lui Ferdinand I);

-         Mihai I, rege al României – împreunã cu regenþa – între 1927 - 1930 ºi 1940 - 1947, 30 Decembrie (fiu al lui Carol II).

          Mihai de Hohenzollern Sigmaringen a fost silit sã abdice de cãtre ruºi ºi comuniºti, trãind azi în Elveþia. Oare din ce bani? Ce a muncit, ce leafã a primit, cã doar a plecat din þarã fiind foarte tînãr? Ce meserie a avut? Cã doar rege nu a mai fost.

          Anii 1918-1921 au fost tulburi ºi neliniºtiþi pentru Banat. Au apãrut culori politice noi, împreunã cu interese diferite, ceea ce a contribuit la aceastã neliniºte în rândurile polulaþiei.

          În circumscripþia electoralã a Ciacovei nu a candidat între 1919-1940 nici un german la funcþia de deputat pentru Bucureºti, cu toate cã germanii reprezentau o parte importantã a populaþiei. Cel mai important deputat al Ciacovei în aceastã perioadã a fost Nicolae Diminescu.

          În 1940 s-a desfiinþat parlamentul României ºi pînã în 1946 România a fost guvernatã fãrã parlament.

          Schimbãrile în þarã au început în 1938, când a început dictatura regalã a lui Carol al II-lea.

          Pe 30 august 1940 partea de nord a Ardealului a trecut la Ungaria prin arbitrajul de la Viena. Mareºalul Ion Antonescu devine ºef de stat cu puteri speciale. Cu douã luni mai devreme România pierde prin pactul Hitler - Stalin, Bucovina de nord ºi Basarabia, care trec la Uniunea Sovieticã.

          Pe 7 septembrie 1940 trece ºi Cadrilaterul – partea de sud a Dobrogei – cu judeþele Cahul Bolgrad ºi Ismail la Bulgaria.

*

          O datã cu ocuparea fulgerãtoare a Poloniei din ordinul lui Hitler pe data de 1 septembrie 1939 începe al doilea coºmar al omenirii, cel de-al II-lea rãzboi mondial.

          Hitler, un bolnav mintal de origine austriacã, ajunge prin ºiretenie, instinct ºi cu ajutorul multor lingãi din jurul sãu, cancelar al Germaniei ºi are astfel puterea absolutã în stat în momentul declanºãrii rãzboiului. Toate înþelegerile dintre dictatorii ºi puterile lumii din acea perioadã de tristã amintire, au lovit mai ales þãri mici ca România, deosebit de tare. Încet-încet rãzboiul se apropie de România, deci ºi de Banat.

          Primele trupe germane sosesc în toamna lui 1940 ºi în primavara lui 1941 în România, inclusiv în Banat. O micã unitate a ajuns pe 20 octombrie ºi la Ciacova. Soldaþii au fost încartiruiþi la familii germane, cu sau fãrã voia lor.

          Pe 6 aprilie porneºte atacul asupra Iugoslaviei.

          Din Banat a pornit, o datã cu trupele maghiare, croate, româneºti ºi bineînþeles germane, o divizie motorizatã spre Belgrad. Iugoslavia a capitulat pe data de 14 aprilie 1941.

          La construirea aeroportului militar Deta au participat ºi oameni din Ciacova, cu braþe de muncã ºi cãruþe cu cai. Erau trimiºi, ºi era rãzboi, deci trebuia sã meargã.

          Pe 22 iunie a intrat ºi România în rãzboi, de partea „Axei“ (Germania-Italia), contra Uniunii Sovietice. Alãturi de trupele germane au repurtat la început ºi trupele române victorii pe frontul de rãsãrit. S-a recucerit astfel Bucovina de nord ºi Basarabia ºi s-a înfiinþat provincia „Transnistria“ (la Tighina, pe 30 august 1941). Trupe române au cucerit ºi marele port al Mãrii Negre, Odesa. Cu toate cã în decursul luptelor ºi trupe române au participat la reprimarea evreilor, odatã ce Hilter a hotãrât „soluþia finalã“, Antonescu NU a predat evreii români, Germaniei. I-a apãrat chiar contra trupelor germane. Acesta este deci un adevãr istoric: Antonescu a reuºit sã scape România de ceea ce mai târziu s-a numit „holocaust“.

          Rãzboiul ajunge în ultima sa fazã. Dupã înþelegerea dintre ruºi, americani ºi englezi, în urma strategiei comune (totul semnat la Teheran pe data de 28 noiembrie 1943), cetatea lui Hitler – Europa – a fost atacatã concomitent din trei pãrþi: pe apã, în aer ºi pe uscat.

În noaptea de 16 pe 17 iunie 1944 Timiºoara a fost bombardatã de avioane britanice (44 bombardiere). Þinta a fost „Gara de Nord“ ºi împrejurimile. S-au aruncat peste 50 de tone de bombe. Pagubele au fost imense. Nici pânã azi nu se cunoaºte exact numãrul morþilor ºi nici la ce sumã se ridicã pagubele materiale.

          Pe 13 iulie 1944 a fost bombardat Aradul de cãtre americani ºi paralel, încã odatã Timiºoara, ca fiind un nod prea important de cale feratã.

          Vara lui ´44 a fost pentru trupele lui Hitler o catastrofã. Armata românã a ieºit din alianþa cu armata germanã ºi aliatã de-acum cu armata sovieticã, a pornit alãturi spre apus.

*

          Pe 23 august 1944 a fost rãsturnat regimul Antonescu ºi România a ieºit, cum am menþionat deja, din „Axã“. Douã zile mai tîrziu a urmat declaraþia de rãzboi contra fostului aliat. Astfel s-a deschis drumul trupelor lui Stalin spre Balcani.

Frontul al 2-lea ucrainean sub comanda lui R.I. Malinowski ºi frontul 3 ucrainean sub comanda lui F.I.Tolbuchin se folosesc de aceastã ºansã. Pe 19 august 1944 aceste trupe încã se mai aflau în Basarabia iar pe 15 septembrie 1944 erau deja în Banat. Trupele române erau subordonate conducerii militare sovietice, însoþindu-le prin toatã Ungaria pânã adânc pe teritoriul Cehoslovaciei.

          Pentru întreaga populaþie a Banatului, 23 August a însemnat intrarea într-un viitor nesigur, ceea ce-i înspãimânta pe toþi.

          Primele mãsuri luate în Banat, au fost de a interzice ziarele de limbã germanã, interzicerea ºcolilor în limba germanã, confiscarea de la nemþi a radiourilor, bicicletelor, maºinilor, maºinilor de scris, armelor de vânãtoare. S-au distrus în masã cãrþi în toate limbile – indiferent de tematicã – deci nu numai în limba germanã. Interzicerea întrunirilor pentru populaþia de limbã germanã. Personalitãþi de seamã din rândul germanilor au fost internate în lagãre de concentrare, unde nu puþini ºi-au pierdut viaþa.

          Zilele ºi sãptãmânile de dupã 23 August au fost pentru mulþi bãnãþeni, deci implicit ºi pentru ciacoveni, de importanþã crucialã. În cîmpia bãnãþeanã s-au dat lupte grele între trupele germane în retragere ºi trupele sovieto-româneºti în înaintare. În zona de frontierã miºunau ºi partizanii lui Tito, care la rândul lor fãceau pagube imense, neþinând cont de cine era pãgubosul.

          Odatã cu retragerea trupelor germane au plecat ºi mulþi „ºvabi“, cu ce puteau lua cu ei, spre apus. Au plecat de frica ruºilor, ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi o fricã întemeiatã. Însã foarte mulþi, care au ajuns deja pânã în Austria ºi chiar pânã în Germania, s-au întors înapoi „acasã“. Alþi „ºvabi“ însã au fost pur ºi simplu evacuaþi de autoritãþile germane.

          Dupã încheierea ostilitãþilor pe teritoriul României a urmat o perioadã de nesiguranþã absolutã. Nimeni nu ºtia ce va fi acum. Ruºii erau în þarã, fiind lãsate trupe de „supraveghere“ în drumul spre Berlin pe urmele trupelor germane.

Prima reacþie a noilor oficialitãþi care a lovit o pãturã întreagã a populaþie Banatului – dar nu numai – a fost ordinul de deportare în Uniunea Sovietica a braþelor de muncã, la „munca de reconstrucþie“. Aceasta a lovit crunt populaþia germanã. Ei trebuiau acum sã scoatã castanele din foc pe care le-a aruncat Hitler ºi acoliþii lui. Ruºii au cerut doar „braþe de muncã“ ºi atât. Guvernul de atunci al României a wstabilit cã, dacã tot trebuie braþe de muncã, atunci de ce nu nemþii? Cã doar neamþu-i neamþ! Adicã unul a distrus, apoi tot neamþ – un altul – sã reconstruiascã. ªi astfel a început deportarea din Banat pe 14 ianuarie 1945. Peste 40.000 de bãrbaþi ºi femei au fost urcaþi în vagoane de vite ºi s-a pornit spre Uniunea Sovietica. Un numãr nedefinit dintre ei nici nu au ajuns mãcar la destinaþie, murind pe drum, mai ales de foame. Leºurile, dupã ce au fost dezbrãcate de soldaþii ruºi la piele, au fost aruncate din vagoane ºi lãsate pradã lupilor, care aºteptau hrana alergând de-a lungul garniturilor.

Munca neomeneascã – mai ales din mine -  lipsa hranei ºi a unei îngrijiri elementare medicale, a mai „înghiþit“ alte mii de vieþi într-adevãr nevinovate. Nevinovate deoarece nici unul din cei/cele deportaþi/deportate nu au fost membri ai partidului naþional-socialist. Aveau doar vina de a fi nemþi. ªi-au lãsat viaþa pe meleaguri strãine cam 6.000 de persoane din Banat. Iar din cei care au supravieþuit, doar o parte au revenit – dupã timp îndelungat – în patrie. Mulþi au fost încãrcaþi în vagoane ºi duºi – neºtiind care va fi staþia de destinaþie – direct în Germania, pe teritoriul viitorului stat R.D.G. Dintre aceºtia, o parte a rãmas în Germania – trecând în zona americanã, alta parte au plecat peste ocean, încercând sã înceapã acolo o viaþã nouã.

          Multora din germanii rãmaºi „acasã“ li s-a retras cetãþenia românã, au fost expropriaþi (primii cãrora li s-a luat tot ce aveau) ºi au fost ani ºi ani de zile urmãriþi în tot ce fãceau. Astfel au plãtit ei faptul cã erau germani. ªi asta a continuat pânã spre sfârºitul anilor 50 ai secolului trecut. Prigoana aceasta a fost legalizatã prin „Statutul naþionalitãþilor“ din 5 februarie 1945.

          A urmat reforma agrarã datã de guvernul Groza, unde expropierile nu au mai þinut cont de naþionalitãþi. De acuma-ncolo a început prigonirea tuturor celor ce au avut ceva pãmânt. Culmea a atins-o deportarea „chiaburilor“ în stepa Bãrãganului. Cei mai crunt loviþi au fost însã ºvabii bãnãþeni ºi saºii transilvãneni.

          S-a început „colectivizarea agriculturii“, care a însemnat agonia vieþii la þarã, urmatã de o moarte lentã. Din „grânarul Europei“ România a ajuns o þarã care la un moment dat a fost nevoitã sã primeascã grâne de la „marele frate din rãsãrit“. Iar pãmânturile, prin cuceririle noii tehnici, au fost otrãvite cu „îngrãºãminte chimice“. Într-adevãr o realizare mai mult decât epocalã a comuniºtilor. Acolo unde „paurii“ au fost goniþi din casa ºi curtea lor, au fost aduºi „coloniºti“. Erau un alt gen de coloniºti. Veneau în mare parte din „regat“. Iar cei goniþi au trãit de multe ori în chirie în propriile lor case, o întreagã familie într-o camerã.

          Legea electoralã din 1946 le-a luat dreptul la vot germanilor. Între 1945-1947 a fost interzisã predarea în limba germanã în toate ºcolile statului.

          Pe 30 decembrie 1947 a fost silit Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen sã abdice. În aprilie 1948, România are parte de o nouã Constituþie.

          Prin legea „naþionalizãrii“ din 11 iunie 1948, au fost naþionalizate toate intreprinderile particulare din þarã. Manufacturile, inclusiv bãncile, care erau majoritatea în mânã particularã.

          Pe data de 2 august 1948 s-au naþionalizat ºi toate ºcolile particulare ºi bisericeºti, care erau de o valoare deosebitã.

          În iarna 1948/1949 ia sfârºit starea de necesitate, deci ºi perioada când mulþi cetãþeni nu au avut niciun fel de drepturi.

          În anii 1948/1949 se întorc majoritatea prizonierilor de rãzboi (cei ce au supravieþuit) din lagãrele sovietice.

          Pe 18 iunie 1951 începe deportarea amintitã în Bãrãgan. O loviturã cruntã datã cum am spus, celor ce AVEAU ceva. Cei loviþi de aceastã hotãrâre trãiau într-un cordon de 30 pînã la 50 de km la graniþa iugoslavã.

          Între 1948 ºi 1953 au fost prigoniþi ºi sârbii din zona Banatului, deoarece cei doi mari comuniºti, Stalin ºi Tito, aveau divergenþe de pãreri. „Prietenul“ Tito a ajuns peste noapte „cãlãul“ Tito. De suferit, suferea încã odatã omul simplu.

          Tot în aceastã perioadã aveau loc nenumãrate „procese“, intentate cu precãdere intelectualilor, despre care se ºtia sau se credea cã erau împotriva comunismului. Procesele erau cu sentinþa dinainte stabilitã ºi toate se terminau cu cuvintele „vinovat“. Au intrat în istorie sub numele de „procese staliniste“. Cenzura era în floare. Niciodatã în istoria României nu s-a cenzurat mai mult decât în aceastã perioadã.

          Spre sfârºitul anilor ’50 se liniºteºte situaþia, fãrãdelegile „legale“ nemai-fiind în numãr atât de mare.

          Ce s-a întâmplat pe plan naþional în perioada pânã la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este scris în cãrþile actuale de istorie. Dupã Dej este „adus la putere“ Ceauºescu, care va sta în fruntea statului pânã în decembrie 1989. O datã cu sfârºitul stalinismului – Stalin mort în 1953 – au reânceput, dar foarte încet, sã intre în drepturi legile de necontestat ale oricãrei societãþi civilizate. Unele dintre ele au rãmas nebãgate în seamã de comuniºti, deoarece nu le era pe plac ca poporul sã aibe prea multe libertãþi, iar ascultarea convorbirilor telefonice, cenzurarea poºtei ºi „spionajul“ între cetãþeni, chiar ºi în interiorul familiilor, era în floare, cu cât avansa „atotputernicia“ lui Ceauºescu. Numai cã de la o vreme „socialismul real-existent“ a intrat într-o crizã mortalã, din care nu ºi-a mai revenit niciodatã. Iar cel care a fost fãcut vinovat de toate, fãrã excepþie – cu toate cã nici un om SINGUR nu poate face atâta rãu dacã nu are ajutoare ºi slugoi – a fost Ceauºescu, care împreunã cu soþia sa Elena, au fost executaþi în urma unui proces ca pe vremea lui Stalin. Deoarece a trecut imens de mult timp de la seria nesfârºitã a proceselor „staliniste“ a putut vedea orice om de bunã-credinþã ºi cinstit cã era doar o comedie ca sã potoleascã masele. Pãcat. Un adevãrat proces, cinstit ºi în limitele legii, ar fi fost mult mai bun pentru þarã ºi popor.

          Cu aceastã execuþie s-a sfârºit ºi cu absolutismul comunist în þarã.

***

Ciacova.

Cula – simbolul Ciacovei – rãmãºiþele unei „cetãþi de apã“.

          Ciacovenii au numit-o în decursul timpului în mod diferit: „turn roman“, „turn turcesc“ sau „turnul ceasului“. În evul mediu era „turn de apãrare“ în limba românã ºi turn (pur ºi simplu) în limba turcã.

          Acest turn a fost centrul cetãþii situate la 32 km de Timiºoara: „castrum Chaak“, lângã localitatea „Chaak“, localitate cu mult mai veche decât cetatea ºi mai ales decât turnul.       Despre anul în care s-a înfiinþat localitatea, dar ºi turnul, oamenii de ºtiinþã ºi cercetãtorii încã nu au o pãrere comunã, datele variind pânã în ziua de azi. Profesorul Teodor N. Trapcea de la Universitatea din Timiºoara susþine cã, construirea cetãþii este datatã în scris ca având loc în deceniul 3 al secolului al XIV-lea. Franz Engelmann e de pãrere cã cetatea a fost construitã de abia la sfârºitul secolului XIV. Dr. Samu Borovszky scrie cã cetatea „CHAAK“ (CSAK, magh.: Tschak) a fost construitã între 1390 ºi 1394 din ordinul lui Nicolae de Chaak, având suprafaþa de aprox. 11.500 mp., apãratã din toate pãrþile de apa Timiºului, neputându-se intra în ea decât peste un pod care noaptea ºi în caz de primejdie se ridica. ªanþul împrejmuitor ºi podul sunt detaliat descrise într-un document din anul 1821. Un localnic care cunoaºte bine turnul, poate ºi azi sã meargã prin „ºanþul“ de împrejmuire ºi sã constate dimensiunile pe care cetatea le-a avut. Parcul Elisabetan – din faþa vechii primãrii, casele din partea de nord ale Pieþei pânã la „Monumentul eroilor“, pe urmã parcul din faþa spitalului, graniþa de sud a terenului pe care se aflã moara ºi gara ºi în sfârºit, matca Timiºului.

          Gheorghe Drinovan, istoric local, este de aceeaºi pãrere cu dr. Samu Borovszky. Pe de altã parte Franz Engelmann citeazã un document din anul 1395, unde scrie cã: „Nicolaus Csaak, comes Temesiensis“ a fost despãgubit cu alte terenuri în schimbul proprietãþilor sale „Csaak“ ºi „castro similiter Chaak“, care au trecut astfel în proprietatea coroanei.

          Cunoscutul istoric, monograf ºi autor al unei minunate monografii a Timisoarei, Nicolae Iliescu, este de pãrere cã cetatea Ciacovei a fost construitã la sfârºitul secolului XIV.

Oricum sigur este cã în anul 1396 turcii au fost bãtuþi sub zidurile acestei cetãþi. Împrejurimile bogate i-au tot ademenit pe turci sã vinã ºi sã prade, dorind sã ºi cucereascã cetatea. Credeau cã fiind pe teren neted de câmpie, va fi uºor de „luat“, de cucerit. De aceea au mai încercat o datã în anul 1417. Comisul de Timiº, „Pippo Spano di Ozora“ le-a venit în ajutor vitejilor apãrãtori ai Ciacovei ºi uniþi, i-au gonit pe turci pânã peste Dunãre.

          În anul 1463 s-a fãcut în jurul localitãþii, deci ºi a cetãþii, un „mal“ destul de înalt ca sã opreascã apele Timiºului în caz de „viiturã“ (inundaþie), dar sã îngreuieze ºi înaintarea unor vrãjmaºi spre cetate.

          Dacã turcii nu au reuºit sã cucereascã cetatea cu sabia în mânã, au reuºit sã o ia în stãpânire FÃRÃ LUPTÃ în anul 1551. (La fel cum au luat turcii în stãpînire Europa de apus în prezent, dupã ce în decursul istoriei milioane de creºtini au murit ca sã-i þinã la sud de Dunãre)

          Apãrãtorii cetãþii erau pregãtiþi sã reziste unui asediu îndelungat, dar sârbii, care de multã vreme erau învrãjbiþi cu „castelanii“ unguri, le-au trãdat turcilor secretele cetãþii. Este adevãrat cã în acest fel au împiedicat distrugerea cetãþii ºi a localitãþii.

          Turcii au construit în localitate un adevãrat cartier turcesc, cam pe unde se aflã azi Piaþa Cetãþii, pe teritoriul pãrãsit la retragere de unguri.

          Unde era construitã moschea, nu se ºtie, ºi nici unde se afla cimitirul turcesc. Se ºtie doar din documentele unor specialiºti în istoria turceascã, cã de obicei moscheile se construiau în plin centrul localitãþilor turceºti, iar cimitirele în afara localitãþilor, pe locurile cele mai frumoase, dar cu privire spre moschee.

          Oare se va afla vreodatã unde s-a aflat cimitirul turcesc?

          Cetatea Ciacovei avea pentru turci o importanþã strategicã minorã, fiind la „25 zile cãlare“ de Istambul, capitala Imperiului Otoman. Din acest motiv cetatea a fost lãsatã pradã paraginii.

          În urma pãcii de la Karlovitz din 26 ianuarie 1699, sub comanda contelui Wolf de Oettingen cetatea Ciacovei a fost distrusã, rãmânând în picioare doar turnul, adicã „donjonul“ cetãþii. Cula a fost turnul principal al acestei cetãþi. Poate cã a fost folosit ºi ca turn de locuit, deoarece pe acea vreme aºa se obiºnuia. Era cea mai veche formã de construcþie a unui turn de apãrare a unui nobil. Asemãnãri existã cu „cula“ de la Vârºeþ – actualmente în Serbia -, Gyula, Nagyvazsony – ambele în Ungaria - ºi cu multe altele, construite în secolele XIV ºi XV.

          Se vãd ºi azi încã urme care aratã cã de culã a fost lipitã o altã clãdire – sau poate zidurile cetãþii – construite foarte masiv, urmele zidului având o grosime impozantã. Se poate sã fi fost ºi locuinþa familiei Csaak, deoarece faþada de sud-est era îndreptatã spre localitate, fiind despãrþitã de ea doar de Timiº.

          Despre istoria mai nouã a turnului, profesorul Josef Brandeisz, vestit arhitect din Ciacova, poveºteste din propriile sale amintiri:

          În 1898 cula a fost renovatã de tatal sãu, Josef Brandeisz, arhitect ºi constructor în Ciacova, fãcând din ea un turn pentru pompieri. Din pãcate a dispãrut pe aceastã cale mult din original. În 1936 cula a devenit definitiv turn de apã, fiind montat în etajul III un rezervor de aproximativ 60 mc care a ramas astfel pînã azi.

          A amintit ºi alte amãnunte, fiind un bun cunoscãtor al arhitecturii ºi mare iubitor al Ciacovei ºi Banatului. Printre altele, povesteºte cã actuala (1969!) uºã metalicã a fost montatã de tatãl sau. Intrarea originalã se afla la etajul I. Nu se putea pãtrunde decît peste un pod cu scripeþi. ªi celebrele ºi legendarele coridoare subterane au existat cu adevarat. Au fost descoperite cu ocazia construirii noii primãrii, pe la 1900, pe urmã în piaþã ºi aºa mai departe. Dar nu se poate spune concret, deci nici dovedi, cã ar fi avut legãtura aceste coridoare (tuneluri de fapt) cu cetatea vecinã a Obadului (azi dispãrutã cu desãvârºire) sau chiar ºi pânã la cula de la Vîrºeþ. Toate acestea sunt doar legende. Frumoase, nostalgice, dar oricum doar legende. Sigur este doar cã aceste coridoare erau construite pentru fugã – în caz de primejdie – ºi cã erau construite din cãrãmizi arse. Duceau din vechea cetate, mai exact de la turn, pânã în afara zidurilor ei.

          O nouã renovare ºi stabilizare a turnului a avut loc în 1962-1963. Importanþã mare la aceastã renovare au avut meterezele / crenelurile ºi toate pãrþile de zid ce erau deteriorate.     Pagube ireparabile s-au provocat în 1936 odatã cu montarea unui cazan de apã la etajul superior al turnului. Nefiind fãcut bine, rezervorul lãsa apa sã se scurgã încet, ceea ce a dus la igrasie în zidurile seculare. Prin influenþa gerului s-au spart multe din cãrãmizi. Mortarul – de calitate foarte bunã de altfel – s-a fãcut pe mari porþiuni praf în adevãratul înþeles al cuvântului.

          Cele mai mari pagube – dupã cum se ºtie – au fost provocate de cutremurul din 1991, iar ce nu a reuºit acesta sã strice, a fost stricat de cutremurul care i-a urmat în 1992.

Turnul donjon al cetãþii Ciacovei, a fost mãsurat ºi schiþat cu precizie de cãtre arhitectul ciacovean Josef Brandeisz. Desenele existã ºi azi, împreunã cu toate datele exacte ale turnului. Celor ce au interes, le punem la dispoziþie aceste date ºi în aceste câteva rînduri de traducere.

          Baza turnului este de formã pãtratã cu laturile de 10,5 m lungime ºi 9,8 m lãþime. Pe trei laturi zidurile au grosimea de aprox. 2,70 m. Au fost întãrite pînã la înãlþimea de 8 m. Grosimea a ajuns în acest fel sã fie „terasatã“, adicã diferitã de jos în sus.

Pe partea de nord-est trebuie sã fi fost – dupã cum aratã desene vechi – o a doua clãdire.

Pentru construcþie s-au folosit peste un milion de cãrãmizi arse, care au fost fãcute nu departe de turnul de azi. Ca mortar s-a folosit ceea ce pe acea vreme era uzual: var ºi nisip de diferite calitãþi.

          Turnul are trei etaje – mai precis: parterul ºi trei etaje superioare – ºi atinge înãlþimea de 23,70 m. Fundamentul, în pãmântul foarte nisipos al Timiºului, ajunge la o adâncime de aprox. 5 m. Pânza freaticã poate fi azi la o adâncime ceva mai mare decât în perioada construcþiei (sec. XIV). Sus, turnul sfârºeºte cu o platformã de apãrare ºi 16 creneluri: 4 creneluri masive la colþuri ºi cîte trei creneluri pe fiecare laturã de zid.

          Parterul are o boltã semicilindricã transversalã. În peretele de sud-est, cam la înãlþimea de 3 m. se aflã o niºã în formã de semicerc. De aici pornesc treptele turnului, zidite în peretele gros. Niºa treptelor are aici o grosime de 1,20 m ºi o înãlþime de 2 m. Cu încetul se îngusteazã pânã la lãþimea de 70 cm la etajul trei, la ieºire. În acelaºi zid de sud-est se mai gãseºte încã o încãpere, cu un alt rând de trepte, care însã duce în jos, spre o fântânã – care nu mai existã ºi spre tunelul de evacuare – coridor subteran. Acest tunel a fost de asemenea construit din cãrãmizi arse ºi se presupune cã se termina cam la 500 m de turn, într-un loc bine ascuns, în afara vederii din turn ºi în afara localitãþii din acea vreme. La aceste douã trepte de piatrã se poate ajunge peste o scarã construitã ulterior la parter. Aºa cum am mai menþionat, în turn nu se putea intra decât peste un pod de lanþuri, ºi asta la etajul 1. Deci trebuie sã fi fost o construcþie de lemn în partea interioarã, peste care se ajungea fãrã greutate dintr-o parte într-alta a turnului.

          Se presupune de asemenea cã cele trei etaje erau folosite drept camere de locuit. De obicei locuiau familiile stãpânilor unui castel sau al unei cetãþi – în evul mediu – la etajul 3, stãpânii însãºi la etajul 2 ºi personalul de pazã – gãrzile – la parter. Etajele turnului erau despãrþite cu grinzi masive transversale. Ferestrele sunt înguste, dreptunghiulare sau cu o micã parte boltitã în partea de sus. Din ceea ce a fost lemn nu mai existã nimic.

„Cula“, STEMA Ciacovei, a fãcut obiectul unei mari festivitãþi „600 ani“ în noiembrie 1995.

          Cum am mai menþionat, în perioada „maghiarã“ a secolului al XIV-lea ºi al XV-lea s-au construit mai multe turnuri de apã, asemãnãtoare cu turnul din Ciacova. Un turn a fost de exemplu construit la Gyula în 1445, în apropiere de Criºul Alb (Feher Körös). Este foarte asemãnãtor cu turnul Ciacovei ca stil ºi ca folosire a materialelor de construcþie. Starea lui de azi este însã mai bunã decât a turnului noastru. La ultima renovare, acest turn a fost acoperit cu un acoperiº în formã piramidalã. Zidul de apãrare al turnului de la Gyula este încã în stare bunã, pe când cel al turnului de la Ciacova nu mai existã deloc.

*

      Acest episod este din volumul 10 „Istorici osmani“ ºi anume din „Leul de la Timiºoara – amintiri ale lui Ca´fer Paºaá cel bãtrân – scrise de Ali, purtãtorul sigiliului“. Aceste amintiri au fost publicate deja în anul 1851 de Janos Repiczky.

Citat:

          „În Timiºoara, trãia un ghiaur pe nume Ignat, fost tãlmaci ºi medic al lui Ahmed Paºá, comandantul oºtilor otomane. Din naºtere era „latin“, însã a preluat credinþa „austriacã“. (n.tr.: în zona de graniþã românii se numeau „latinii“ ºi cei trecuþi la credinþa „austriacã“ PAPIªTI sau PAPISTAªI). În Timiºoara era tãlmaciul fiecãrui vizir nou ºi luat în slujbã, ajungând în felul acesta om de vazã ºi vestit. Astfel a ajuns sã aibe avere, în primul rând avere mare în pãmânturi. ªtia sã citeascã ºi sã scrie în patru sau cinci limbi. Se pricepea la vindecat ºi îºi închipuia cã ºi astrologia o are în degetul cel mic, adicã o cunoºtea fãrã cusur. Deci aºa a ajuns el ca tãlmaci, implicit ºi pentru scriptele înaintate de „ghiauri“ luminãþiei sale, paºei Ca´fer (n.tr.: Giafar). De la paºa a tras multe foloase, obþinând favoruri mari. A fost ºi cu cãlãreþii noºtri în cercetare ºi a luptat cu flinta în mânã împotriva propriilor sãi oameni, a „ghiaurilor“. De mai multe ori a adus prizonieri „ghiauri“ sau capete ale acestora. Astfel a ajuns sã aibe încrederea nemãrginitã a paºei. Nimeni nu a gândit cã va veni o vreme în care îºi va pãrãsi nevasta ºi copii, fugind.

Într-o zi, acesta (Ignat) a fugit la generalul Heißler în Transilvania, lãsându-ºi nevasta ºi copiii de izbeliºte. Generalului i-a povestit din fir a pãr exact cum este situaþia în Timiºoara. Heißler, recunoscându-i isteþimea, l-a „ridicat în rang“, dându-i averi ºi onoruri. Ignat ºi-a luat angajamentul sã punã la dispoziþia lui Heißler palanca Ciacova, situatã la aproximativ 30 de km de Timiºoara ºi sã þinã sub arme ghiaurii din partea locului ºi sã aducã atîtea pagube paºei de la Timiºoara, încît în timp de 4-5 luni sã punã el mâna pe Timiºoara, iar cheile oraºului sã i le predea personal lui Heißler. Ca urmare, Heißler i-a subordonat lui Ignat cãpitanii de Lugoj ºi Sebeº, pe el fãcându-l comandant al cetãþii Ciacovei cu grad de colonel. A dat ordin tuturor cãpitanilor oraºelor ce erau într-o oarecare apropiere sã se supunã toþi tuturor poruncilor venite de la Ignat. Pe lângã cãpitanii de Lugoj ºi Sebeº mai ereau ºi cel de Mehadia ºi încã mulþi alþii. Aceºtia trebuiau sã i se punã la dispoziþie cu luptãtori cãlare sau pedeºtri ºi sã execute ordinele date de el, Ignat.

          Acest blestemat (continuã cronicarul turc) a strâns astfel în jurul sãu cam 100 de cãlãreþi ºi 200 de pedestraºi. A venit însoþit de ei la Ciacova ºi a început sã reconstruiascã cetatea din temelii. În scurt timp a adus cetatea într-o stare de apãrare perfectã, întãrind-o cu nãdejde ºi s-a aciuit în ea cu oamenii sãi, luând-o în stãpînire.

          Vãzînd asemenea fapte, stãpânul nostru (Paºa de Timiºoara) ºi-a fãcut griji mari, deoarece blestematul acesta de ghiaur (Ignat) cunoºtea perfect tot ce era în Timiºoara cât ºi cetatea Timiºoarei ºi era un cap foarte isteþ. Cu toate împuternicirile date acestuia de Heißler, cu toþi hoþii ºi haiducii în jurul sãu, prezenta pentru Timiºoara un pericol real, care nu trebuia neglijat.

În acest timp ticãlosul (Ignat) a început sã prindã musulmani prin viile din jurul oraºului ºi alte împrejurimi (?), ºi cei pe care nu-i ucidea, i-a oferit ca preþ de rãscumpãrare pentru nevasta ºi copii sãi. Schimbul a avut loc. Dar pe zi ce trecea, fãcea tot mai multã pagubã turcilor. Cu cât facea mai multe pagube osmanlîilor, cu atât mai mult i se ducea vestea printre „ghiauri“. Pricepându-se ºi la „cititul în stele“, ºi-a fãcut propriul horoscop. prin care a aflat cã în curând va intra în cetatea Timiºoarei, unde se va stabili. Interpretarea datã de el a fost „cucerirea Timiºoarei“. Împins de aceastã nebunie, ºi-a început pregãtirile, trimiþând mesaje în toate pãrþile ºi pornind pregãtirile de rãzboi. Vroia sã strângã 1.000 de „ghiauri“ cu care sã cucereascã cetatea Timiºoarei, conform horoscopului interpretat de el.

          Cînd stãpînului nostru Paºa i-au ajuns la urechi aceste veºti, a trimis 30-40 de cãlãreþi curajoºi ºi pricepuþi, ca sã-i aducã prinºi din Ciacovei. Aceºtia au stat pitiþi cîteva zile, pândind momentul prielnic. Au vãzut astfel ºi cã „blestematul de Ignat“ a ieºit din cetate cu 15-20 de oameni ºi un rând de care, mergând spre pãdure ca sã aducã lemne necesare construcþiei la „palancã“.

„Gazii“ au aºteptat pînã ce s-a depãrtat Ignat bine de palancã. L-au înconjurat pe nesimþite ºi, ieºind la ivealã ºi tãindu-i calea de retragere, l-au atacat. Vãzându-i pe „gazi“, Ignat a luat-o la fugã cãlare în direcþia Lugojului, lãsându-ºi atât cãlãreþii cât ºi carele în urmã. Goana era nebunã, dar Ignat era urmãrit de unii dintre „cãlãreþii noºtri“. Peste trei ceasuri, la jumãtatea drumului spre Lugoj, i s-a prãbuºit calul iar el a fost luat prins „de ai noºtri“. De câte ori l-au ridicat legat în ºea, se lãsa sã cadã la pãmânt. A fost întrebat: „De ce faci asta? Suie pe cal, ca sã putem porni!“ Ignat a rãspuns: „În viaþã nu mã veþi duce la Timiºoara. Nu pot sã-l privesc pe Paºã în ochi. Sentinþa care m-a lovit acuma e rãsplata a cât bine mi-a fãcut el mie ºi a pîinii care am mâncat-o la masa sa. Aºadar ucideþi-mã!“

Aºa se ruga de turci.

Cãlãreþii i-au rãspuns:

„Nu, nu te ucidem. Te ducem prins la stãpânul nostru, paºa, ºi el va face cu tine ce va crede de cuviinþã.“

L-au ridicat cu sila pe cal ºi au pornit cu el spre Timiºoara. Ignat însã s-a lãsat iar sã cadã.

Vãzînd cã nu-i chip sã-l ducã viu la Timiºoara, i-au tãiat capul ºi l-au legat de ºea. Trupul sãu de „ghiaur“, nefiind curat, l-au lãsat unde s-a prabuºit, sã-l mãnînce fiarele. Capul însã a fost dus la Timiºoara, unde a fost pus în vîrf de suliþã pe poarta „Cocoºilor“, ca avertisment tuturor celor ce ar vrea sã-i urmeze exemplul.

          Aºa deci a dovedit Ignat cã a fost un bun astrolog. El, adicã capul sãu, a intrat în Timiºoara ºi s-a stabilit definitiv aici! Trebuie cã într-un punct sã fi fãcut el o micã greºeala. Trebuie sã fi încurcat „viaþa“ cu „moartea“ ºi mai ales mare greºeala nedibuindu-i pe „gazii“ care-l pândeau.

          Stãpânul nostru - paºa - ºi toþi nobilii þãrii s-au bucurat foarte, de acest fapt.

Ghiaurii din Ciacova, foarte speriaþi de cele întâmplate lui Iugnat, nu au mai îndrãznit sã stea în cetate ºi au pãrãsit-o, lãsând-o pustie. Mai târziu au pornit cãlãreþii binecredincioºi spre cetatea Ciacovei, au ars ce era de ars ºi au fãcut totul una cu pãmântul.

*

       Fam. Margan    Fam. Nastase             

                                                               copyright © Mihai-Aurel Ianosel  2006

                                                  Creat si intretinut de Octavian Nastase